Descriere
Pentru a defini aceste zece incipituri, majoritatea criticilor au cautat modele posibile sau izvoare ( si, adesea, in aceste liste de autori apar nume la care eu nici nu m-am gandit,, lucru care atrage atentia asupra unui camp pana acum putin explorat: cum functioneaza asociatiile mentale intre texte diferite, pe ce cai un text din mintea noastra este asimilat, sau alaturat altuia); tu, in schimb, urmezi ceea ce a fost proceedeul meu: mi-am propus de fiecare data o abordare stilistica si in relatie cu lumea (in jurul careia, apoi, adun in mod firesc ecourile amintirilor atator carti citite), abordare definita perfect de tine, in toate cele zece cazuri.
In toate cele zece cazuri? Privind mai atent, imi dau seama ca exemplele pe care le dai sunt doar doua. Exista o lacuna, marcata de un punct si de ,, Si apoi...", care corespunde povestirii despre oglinzi ( intr -o retea de linii ce se intersecteaza), adica unui exemplu de naratiune ce tinde sa se structureze ca o operatie logica, o figura geometrica, sau o partida de sah. Daca am incerca aproximarea numelor proprii, parintele cel mai ilustru al acestui mod de a povesti ar fi Poe, si punctul de sosire cel mai deplin si actual, Borges. Intre aceste doua nume, indepartate intre ele, ii putem situa pe autorii care tind sa filtreze emotiile cele mai romanesti, intr-o clima mentala de abstractie rarefiata, garnisita adesea cu afectari erudite.
Intr-o retea de linii ce se intersecteaza, unicul roman uitat de tine, a fost scos in evidenta (poate prea mult?) de alti critici. De ce? Pentru ca, spun eu, daca ai fi tinut cont de el, ar fi trebuit sa tu cont de faptul ca intre formele literare ce caracterizeaza epoca noastra se afla si opera inchisa si calculata, in care inchiderea si calculul sunt optiuni paradoxale, care nu indica un adevar prea incurajator (a fi complet si cu tinuta), adevar pe care propria forma pare sa-l semnifice, ci comunica senzatia unei lumi precare, in suspensie, faramitata.
Dar, daca tu admiti asta, trebuie sa recunosti ca volumul Calatorului in intregime raspunde in oarecare masura acestui model (incepand cu folosirea - caracteristica acestui gen - a vechiului topos de roman: conspiratia universala, investita cu puteri incontrolabile, in maniera comico-alegorica, cel putin de la Chesterton incoace - dirijata de un proteiform Deus ex machina. Personajul Mare lui Mistificator, pe care tu mi- l reprosezi ca pe o gaselnita prea simpla, este, in acest context, un ingredient, as spune, aproape obligatoriu). Modelul la care ma refer are ca prima regula a jocului pe aceea de ,,a fi folositor" (sau, mai degraba: a ne preface ca e folositor, desi stim ca nu este). Notiunea de ,,A Fi Folositor" este pentru tine doar o solutie comoda, desi poate fi privita ca un exercitiu acrobatic pentru a sfida -si indica - golul de dedesubt.
In fine, daca tu n-ai fi ignorat (sau eliminat?) ,,romanul geometric" de pe lista, o parte a intrebirilor si obiectiilor tale ar fi disparut, incepand cu cea despre finalul ,,neconvingator". (Te scandalizezi ca eu ,,inchei" si te intrebi: ,,Sa fie vorba de o neatentie a Scriitorului Nostru?" Nu, am fost foarte atent, calculand totul, incat ,,sfarsitul fericit" cel mai traditional – casatoria eroului si a eroinei - sa inchida cercul-cadru ce cuprinde dezordinea generala.)
Cat priveiste discutia despre ,,non-finit" - tema despre care spui multe lucruri corecte la modul literar general - vrea in primul rand sa curat, terenuI de posibile echivocuri. As vrea sa clarific mai ales doua puncte:
1) Obiectul lecturii, aflat in centrul cartii mele, nu este atat ,,literarul" , cat ,,romanescul", adica o procedura literara determinata - proprie naratiunii populare si de consum, dar adoptata in diferite moduri de literatura chiar tocmai pentru ca- limbajul intelectual se estompeaza in mod ireparabil in vorbirea cotidiana), sublimare a ,, cititoarei medii", dar foarte mandra de rolul ei social de cititoare din pasiune dezinteresata. Este un rol social in acre cred, premisa muncii mele, si nu doar a acestei carti.
Asupra calitatii de beneficiar al ,,cititorului mediu" esti
cel mai categoric, atunci cand te intrebi: ,,Nu cumva Ludmila, poate chiar in
mod incon-stient, Calvino intrepinde o opera de seducere (de adulare) a
cititorului mediu, care este de fapt adevaratul cititor ( si beneficiar) al
cartii sale, imprumutandu-i unele dintre calitatile extraordinare ale
inegalabilei Ludmila ?"
Din cele de mai sus, ceea ce nu-mi place e poate chiar in mod inconstient. Cum adica: in mod inconstient? Daca pus pe Cititor si pe Cititoare in centrul cartii, stiam ce fac . N -am uitat nici o clipa (dat fiind ca traiesc din drepturi de autor)nca cititorul este un cumparator, ca volumul este un obiect ce se vinde pe piata. Nu i-am respectat pe cei ce cred ca pot ca pot trece cu vederea latura economica a existentei si tot ce comporta ea; in fine, daca ma consideri seducator, treaca de la mine; adulator, tot asa vanzator ambulant, la fel; dar daca ma faci inconstient, atunci ma jignesti! Daca in Calator am vrut sa prezint printr-o alegorie) implicarea cititorului (a cititorului obisnuit intr-o carte care nu e niciodata cartea pe care el o asteapta, nu am facut decat sa explicitez intentia mea constienta si constanta, prezenta in toate cartile mele anterioare. Aici ar incepe o discutie despre sociologia lecturii (ba chiar despre politica lecturii), care ne-ar indeparta de discutarea substantei cartii in chestiune.
Mai bine sa revenim la cele doua intrebari principale in jurul carora se contureaza discutia ta:se poate, oare, insista asupra multiplicarii eului in vederea depunerii eului ?;toti autorii posibili pot fi, oare, redusi la zece? (Rezum astfel numai pro-memoria, dar, raspunzandu-ti, incerc sa tin seama de toata argumentarea din articolul tau).
La primul punct pot spune doar ca a urmiiri complexitatea printr-un catalog de posibilitati lingvistice diferite este un procedeu caracteristic unei mari parti din literatura secolului acestuia, incepand cu romanul ce povesteste o zi oarecare a unui ins din Dublin in optsprezece capitole, fiecare intr-o maniera stilistica diferita.
Aceste precedente ilustre nu exclud faptul ca mi-ar placea sa obtin intotdeauna acea ,,stare de disponibilitate", despre care vorbesti tu, ,,prin care relatia cu lumea se poate dezvolta nu in termeni de recunostere, ci sub forma de cautare"; dar,cel putin in cartea aceasta, ,,forma cautarii" a fost tot cea canonica multiplicitatea tinzand spre(sau propagandu-se din) o unitate tematica de fond. Nimic deosebit de nou, din acest punct de vedere: inca din 1947, Raymond Queneau publica Exercices de style, in care o anecdotade cateva randuri era tratata in 99 de redactari diferite.
Eu am ales, ca situatie tipic romanesca, o schema pe care as putea-o enunta astfel: un personaj masculin, care povesteste la persoana intai,ajunge sa-si asume un rol care nu este al lui, intr-o situatie in care atractia exercitati de un personaj feminin si iminenta amenintarii obscure din partea unor dusmani il implica fara scapare. In fond, acest nucleu narativ de baza se afla in cartea mea sub forma povestirii apocrife din o mie si una de nopti, dar mi se pare ca nici un critic (desi multi au subliniat unitatea tematica a cartii) nu l-a relevat. Aceeasi situatie poate fi recunoscuta in capitolele-cadru (in acest caz, criza de identitate a protagonistului vine din faptul ca nu are identitate, ca este un ,,tu", in care oricine isi poate recunoaste ,,eul" sau).
Aceasta este una dintre contraintes sau reguli ale jocului pe care mi le-am impus. Ai vazut cam fiece ,,capitol-cadru" tipul de roman ce va urma este enuntat intotdeauna de catre cititoare.In plus, fiecare ,,roman" are un titlu ce corespunde si el unei necesitati , dat fiind ca titlurile citite unul dupa altul vor constitui si ele un incipit. Titlul este intotdeauna pertinent in mod literal temei naratiunii si de aceea fiecare ,,roman “ se va naste din intalnirea dintre titlu asteptarea Cititoarei, asa cum a formulat-o ea in cursul capitolului precedent. Cele de mai sus inseamna ca privind atent, in locul identificarii in alte euri", gasesti o grila de parcursuri obligatorii pe tipul de aliteratii propuse, care e adevarata masina generativa a cartii, pe tipul de aliteratii propuse de Raymond Roussel ca punct de sosire in operatiile sale romanesti.
Ajungem astfel la intrebarea nr. 2: de ce chiar zece romane ?
Raspunsul este evident si il dai chiar tu cu cateva raduri mai inainte: ,,trebuia fixata o limita conventionala” ; puteam opta pentru douazeci, sapte, sau saptezeci si sapte cate ar fi fost necesare ca sa comunice ideea de multiplicitate. Dar tu indepartezi imediat acest raspuns: ,, Calvino delimiteaza cu prea multa stiinta cele zece posibilitati, nedezvaluindu- si intentiile totalizante si lipsa de disponibilitate substantiala fata de un joc mai incert."
Gandindu-ma la acest lucru, imi vine sa ma intreb:" in ce bucluc m-am bagat?" De fapt, am avut intotdeauna o anume alergie fata de ideea de totalitate; nu ma recunosc in ,, intentiile totalizante"; si totusi, hartia vorbeste: aici eu vorbesc sau personajul meu Silas Flannery vorbeste – chiar despre ,, totalitate", despre ,,toate cartile posibile".problema le priveste nu numai pe ,,toate “, dar si pe cele posibile ,, la asta se refera obiectia ta, dat fiind ca a doua ta intrebare este reformulata imediat astfel: ,,crede oare Calvino.....ca posibilul coincide cu existentul ?" si imi atragi
atentia foarte sugestiv "ca posibilul nu poate fi numarat, ca nu e niciodata rezultatul unei sume si ca se defineste mai degraba
ca un fel de linie ce se pierde; fiecare punct al ei , insa , participa la caracterul infinit al intregului".