Descriere
Cuvant inainte
Sunt fericit sa vad, in sfarsit, aceasta carte tiparita dupa multi ani de asteptare si de purtare a paginilor sale prin redactiile a trei edituri. Aparitia ei marcheaza inca un pas in cunosterea mai larga, dincolo de cercurile selecte ale specialistilor, a unei opere majore, cardinale pentru spiritul epocii noastre, apartinand celui ce poate fi considerat, fara nici o indoiala, cel mai mare critic al literaturii si al culturii europene postbelice.
Departe de a cadea pe un teren gol, cartea de fata se adauga altor carti ale Jui Jean Starobinski traduse in romanste, precum: Relatia critica ( Univers,1974), Textul si interpretul (Univers,1985), sau Melnncolie, nosta/gie, ironie (Meridiane, 1993, Paralela 45,2004).Mai mult decat atat, cum autorul insusi vine dintr-un loc anume, dintr-o traditie, dintr-un grup, dintr-o scoala, e bine sa ne amintim ca opere ale precedesorilor si ale congenerilor sai au fost, la randul lor, aduse la cunostinta publicului din Romania. In cadrul programului vast de resincronizare cu Occidentul prin traducerea unor carti fundamentale, program inceput la editura Univers de Vladimir Streinu si continuat de Romul Munteanu, asa numita ,,scoala critica geneveza" a ocupat un loc privilegiat.
Ca referent al editurii si ca admirator al acestei grupari, am recomandat si am sustinut cu toata convingerea publicarea unor volume reprezentative semnate de Georges Poulet, Jean Rousset, Jean-Pierre Richard si Starobinski insusi, insotit fiind in aceste initiative de Ion Pop cu dubla lui competenta de critic si de traducator. Dupa 1990, cand am devenit directorul editurii Univers, am incercat sa duc mai departe respectivul program-ceva mai greu de indeplinit in conditiile unei economii de piata care s-a instaurat in Romania mai intai in sectorul editorial.
In orice caz, titluri precum: Relatia critica, Textul si interpretul, Constiinta critica, Metamorfozele cercului,Circe si paunul. Literatura varstei baroce in Franta, Mitul Lui Don Juan, ca si Literatura si senzatie ori Poezie si profunzime, care se alatura celor doua carti fondatoare De la Baudelaire la suprarealism de Marcel Raymond si Sufletul romantic si visul de Albert Beguin, publicate la sfarsitul anilor '60 si reeditate in anii '90, au constituit mica dar esentiala biblioteca teoretica si critica,incrustata, sper, in memoria publicului cultivat de la noi. Promotii intregi de studenti de la facultatile de Litere si Limbi straine au avut aceste titluri in bibliografia obligatorie, si-au consolidat formatia intelectuala cu ajutorul lor. Nu am motive sa ma indoiesc, dimpotriva, am destule probe sa fiu sigur ca pentru multi dintre criticii nostri tineri sau mai putin tineri aceste carti au reprezentat puncte de plecare in propria aventura intelectuala.
Nu e putin lucru sa poti porni la drum cu un asemenea bagaj intelectual sau, mai exact pentru cazul de fata, cu un asemenea viaticum. Lectura timpurie a unor astfel de texte asigura o cultura critica de baza, edificatoare si inca inspiratoare. Nu intamplator, colegi ai mei polonezi, la randul lor admiratori si promotori ai ,,scolii geneveze", invidiau amploarea traducerilor romanesti, anticipand consecintele benefice ale asimilarii sensurilor lor explicite si implicite.
Aceasta reprezentare despre critica, mai precis, despre ce ar trebui sa fie practica ei, o regasim, la Jean Starobinski, si in teoria criticii. Merita sa reflectam asupra faptului ca el isi incepe discursul despre ,,gesturile fundamentale ale criticii" cu o mirare, cu o nedumerire (,,naiva"); nu considera nimic de la sine inteles, nici stabilit o data pentru totdeauna.
Operatia la care ne invita este una de ex-fundare: asistam la un fel de resorbtie in potentialitate a actului critic, la o intoarcere la inceputuri menita sa descopere logica interna a criticii si conditiile ei de posibilitate in cautarea,,fundamentelor", criticul examineaza ratiunile profunde ale unor atitudini si solutii din trecut. Revelatoare, printre multe altele, este motivatia pe care o da cultivarii traditiei: aceea ca, prin intermediul ei, cu ajutorul ei, ,,omul poate fi educat in spiritul universalului".
(Traditionalistii ar trebui sa mediteze indelung pe marginea acestui text.)
Aproape toate eseurile care refac intr-un fel sau altul istoria unei discipline intelectuale contin- inscrise in filigran - teme proprii, starobinskiene; iar daca avem in vedere si portretele colegilor de profesie, putem intrezari printre randuri insasi figura autorului.
Sa ne oprim o clipa la definitia data hermeneuticii. Autorul porneste, ca de obicei, de la etimonul grec ale carui sensuri le inmanunchiaza ajungand la urmatoarea formulare: o mediere in vederea producerii unui mesaj inteligibil. Cred ca avem aici un fel de punere in abis a demersului sau considerat in ansamblul procedurilor la care face apel. Definind astfel hermeneutica, Starobinski se defineste implicit pe sine insusi ca hermeneut. Cuvantul mediere cade aici nu numai foarte bine, dar cade intr-o profunzime care este in acelasi timp generalizanta si personalizanta. Autorul nostru tine cu o mana foarte sigura cele doua capete ale discursului critic. Mai mult, as fi tentat sa spun ca, in cazul lui, momentele de maxima generalitate coincid cu acelea de maxima angajare subiectiva. Afirmatia aceasta nu trebuie inteleasa catusi de putin in sensul unei proiectii generalizante a propriei subiectivitati; generalizarea este pentru el un mod de a verifica rezistenta si validitatea optiunilor proprii, nu de a le inzestra cu un supliment de autoritate.
Imi place sa interpretez insistenta lui Starobinski asupra ,,travaliului mediator" ca pe o marturisire careia impersonalitatea nu-i rapeste caracterul reflexiv. Nu mai putin reflexiv este el atunci cand, evocand “discursul secund", mediator, al criticii, ne spune ca este,, menit sa dispara, sa se stinga in lumina pe care o produce". Nu cunosc o definitie mai cuprinzatoare si, in acelasi timp, mai succinta - mai iluminanta - a actului critic. O definitie exigenta si generoasa, modesta si orgolioasa, caci ea cere o retragere a criticului in timp ce proclama eficienta actiunii sale. Deducem ca analiza critica trebuie sa atinga o asemenea claritate iar reconstituirea sa aiba o asemenea forta evocatoare incat sa para ca opera insasi vorbste, se dezvaluie pentru noi fara ca interventia criticului sa mai fie necesara. Imaginea critica este intr-atat de adecvata si de conforma cu realitatea obiectului incat se dispenseaza de persoana si de prezenta celui care a produs-o. Criticul e menit sa dispara intr-o stralucire care-i devine straina, intr-o transparenta, intensa, iradianta.
MIRCEA MARTIN
Cuprins
Cuvant inainte de Mircea Martin
Jean Starobinski, plentitudinea posibila. Prefata de Angela Martin
Partea I
Despre gesturile fundamentale ale criticii
“Sa ne punem locul”
Critica si pricipiu de autoritate (Madame de Stael si Rousseau)
Autorul si autoritatea
Istoria literara si metodele
Despre istoria hermeneuticii
Consideratii asupra situatiei criticii literare in prezent
Gaston Bachelard si dubla legimitate
Marcel Raymond. Poezia si existenta
Georges Poulet si actele de constiinta
Gaetan Picon si mizele creatiei
Remarci asupra structuralismului
Partea a II-a
Ordinea zilei
Ziua sacra si ziua profana
Ferestre- de la Rousseau la Boudelaire
Benjamin Constant: cum sa vorbesti cand elocinta este istovita
Van Gogh si “fratele” sau, medic
Perfectiunea, drumul, originea