Descriere
La inceputul primei fraze a traditiei europene, in versul care deschide Iliada, apare cuvantul ,,manie", fatal si solemn ca un apel ce nu admite opozitie. Si, asa cum i se potriveste oricarui complement direct al unei fraze bine construite, substantivul acesta e la acuzativ. ,,Canta zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul [ ... ]." Faptul ca acesta este primul cuvant exprima deslusit un patos inalt. Ce fel de relatie cu mania le e propusa ascultatorilor la inceputul magic al cantecului eroic? Mania de la care a inceput totul in Occidentul antic-cum vrea recitatorul sa vorbeasca despre ea? O va zugravi ca pe o forta ce-i antreneaza pe oamenii pasnici in peripetii infricosatoare? Cel mai funest si mai uman dintre afecte ar trebui, prin urmare, domolit, infranat, inabusit? E bine sa fugim din calea lui ori de cate ori se anunta la altii si se trezeste in noi insine? Ar trebui sa-l sacrificam de fiecare data pe altarul unei mai bune intelegeri, al unei intelegeri neutralizate?
Dupa cum ne dam seama numaidecat, aceste intrebari ne indeparteaza de obiectul nostru; mania lui Ahile. Lumea antica si-a croit propriile drumuri spre manie, drumuri care nu mai pot fi cele ale modernilor. Daca acestia din urma apeleaza la terapeuti sau formeaza numarul politie, initiatii de alta data se adresau taramului de dincolo. Pentru a face sa rasune primul cuvant al Europei, Homer o invoca pe zeita, urmand un vechi obicei al rapsozilor si convingerea ca acela care planuieste fapte lipsite de modestie se cuvine sa inceapa cat mai modest. Nu eu, Homer, garantez reusita cantului meu. A canta inseamna dintotdeauna a deschide gura pentru ca fortele superioare sa se faca auzite. Daca rostirea mea are succes si inspira autoritate, raspunderea este a muzelor si, dincolo de muze, cine stie, a zeului sau a zeitei insesi.
In cazul maniei pure, nu exista o viata interioara incalcita, o lume psihica oculta si un secret privat prin prisma caruia eroul sa fie mai usor descifrabil pentru oameni. Dimpotriva, aici e valabil principiul potrivit caruia interiorul actorului trebuie sa devina pe de-a-ntregul fapta, si pe cat posibil, cant. E caracteristic pentru mania navalnica faptul ca ea se confunda fara rest cu propria-i expresie risipitoare; cand expresivitatea totala da tonul, nu mai poate fi vorba de retinere si de cumpatare. Fireste ca lupta se da mereu ,,pentru ceva", dar, mai presus de toate, ea serveste la revelarea energiei razboinice in sine; strategia, scopul razboiului, prada vine mai tarziu.
Acolo unde se aprinde mania, il gasim pe razboinicul complet. Cand eroul dezlantuit porneste la lupta, se realizeaza o identitate a omului cu fortele ce-l pun in miscare, identitate la care viseaza oamenii domestici in momentele lor cele mai bune. Nici chiar ei, oricat de obisnuiti ar fi sa amane si sa astepte, n-au uitat complet acele momente din viata lor in care elanul actiunii parea sa izvorasca din imprejurarile insesi. Aceasta contopire cu impulsul pur am putea s-o numim - imprumutand o expresie a lui Robert Musil- utopia vietii motivate.
in schimb, pentru oamenii sedentari - taranii, mestesugarii, zilerii, copistii, primii functionari -, ca si pentru terapeuti si profesorii de mai tarziu, virtutile sovaitoare sunt cele care indica directia; cine sta in banca virtutii nu stie, de regula, care va fi urmatoarea Jui sarcinil. El trebuie si\ asculte sfaturile ce i se dau cfut diverse pilrµ $i sil-$i descifreze deciziile mtr-un murmur general in care nicio linie melodica nu mtruchipeazil vocea principali\. Pentru oamenii de rand, evidenta